Contact Us

Use the form on the right to contact us.

You can edit the text in this area, and change where the contact form on the right submits to, by entering edit mode using the modes on the bottom right. 

Festivalul comparativ de film de la Câmpulung Moldovenesc

"Cele 400 de lovituri" - punctul zero al Noului Val francez

Blog

 

BLOG

"Cele 400 de lovituri" - punctul zero al Noului Val francez

Bogdan Stamatin

Le quatre cents coups - reprezintă fără îndoială punctul din care Noul Val se conturează definitiv ca și curent artistic. Acest nou cinema se bazează pe refuzarea formulelor contemporane de narativitate și pe o dorință pregnantă de a prezenta realități sociale într-un mod care permite privitorului să contribuie la actul de emancipare a subiectului. Acest lucru este făcut printr-o continuă explorare a mediului cinematografic, printr-o neîncetată alternanță a perspectivelor. În alte cuvinte, Truffaut, împreună cu mulți alți reprezentanți ai Noului Val aplică ceea ce Andre Bazin (mentorul și colegul lui Truffaut) avea să numească “cinema la persoana întâi, singular”. Prin asta înțelegem caméra-stylo, camera ca instrument prin care regizorul nu doar că își exprimă sentimentele despre subiect, dar și viziunea despre lume, ca și autor.

O lungă călătorie l-a văzut pe Francois Truffaut trecând de la condiția de copil nedorit, prin cea de dezertor din armată, iar în final la cea a celui mai temut critic de film francez. Urmează primul său film regizat, Cele 400 de Lovituri, care spune o poveste semi-autobiografică din trei puncte de vedere care se intalnesc în personajul puștiului tulburat, Antoine Doinel. O perspectivă primară este, evident, a lui Truffaut însuși. Copil născut în afara căsătoriei și nedorit, își petrece copilăria departe de părinți și găsește scăpare doar în film și literatură. O altă perspectivă este cea a lui Jean-Pierre Léaud, băiatul de 14 ani care îl joacă pe Antoine. Truffaut l-a ales pentru o combinație de furie expresivă și sinceritate care vibrează pe ecran. În spiritul Noului Val, Truffaut l-a îndemnat pe Leaud să improvizeze și să se lase purtat de personaj. Nu în cele din urmă, puștiul este și Zeitgeistul noii generații. Părăsindu-și niște origini care nu o mai protejează și refuzând prizonieratul unor forme fixe și severe, aria de explorare artistică este, în foarte multe moduri, păstrat în acest tărâm intermediar- între casa și școala de corecție, între socialism și fascism, între convenție și explorare, pe plajă, îndreptându-se decisiv spre valuri.

Fără îndoială povestea lui Antoine este povestea unei creaturi expulzate, care trebuie să dispară în anonimitate, dar care refuză cu surescitare. În fața unui mic altar al lui Balzac ea își negociază identitatea și dreptul de a exista. Paternitatea este în mod constant adusă în față ca tema - “Où est le père?” întreabă întreaga clasă într-un exercițiu de pronunție, reverberând o dilemă centrală a băiatului. În urma unei ultime încălcări a armoniei sociale băiatul este luat de lângă familia sa și adus în proximitatea prostituatelor și a hoților comuni. Chipul său apare in cliche-ul pozelor de identificare a centrelor de detenție, iar transferul este complet- “noi”, privitorii, suntem aici, in fața ecranului, ei, prizonierii, în spatele său. Aici începe să se prefigureze un mesaj central al lui Truffaut care se va releva mai clar în filme mai târzii. Expulzarea oferă tocmai acele condiții optime necesare cultivării unei conștiințe sociale și comunitariene. Deși nu o știe încă, în această celulă și undeva de-a lungul acestui drum, Antoine își va găsi adevărata “familie”.

Ultima scenă este o continuare a acestei prime întâlniri față-în-față dintre Antoine și spectator. Imaginea ingheață și se expandează, centrându-ne atenția pe ochii lui Antoine. Această extrem de intimă apropiere reprezintă sfârșitul filmului dar ambiguitatea sa produce o puternică senzație de disjuncție în privitor. Cine este Antoine și ce se va alege de el - o întrebare care continua să ne bântuie pe masură ce ieșim din sala de spectacol. Mai important: am contribuit la formarea lui? Și mai important: chiar și într-o mică măsură... suntem el?

Important de menționat este modul tipic al creatorilor Nouvelle Vague de a introduce referințe și metatext în filmele lor. În acest caz Truffaut a salutat în repetate rânduri  Zéro de conduite de Jean Vigo, în toate scenele în care școala și copiii sunt prezentați în toată splendoarea anarhică care le este caracteristică. Nu trebuie să uităm cât de recurent este însuși filmul și cinematograful evocat în parcursul zilnic al lui Antoine. Singura scenă, complet disarmonică întregului, în care Antoine are parte de o familie normală, este cea în care cei trei merg la cinematograf. Realitatea este înlocuită aici de o para-realitate ideală, o realitate a potențialului și a visului, cel mai bine reprezentată în Anul Trecut la Marienbad de Alain Resnais.

Cinci filme ajung sa faca parte din Ciclul Antoine Doinel, ultimul filmat in 1979, un ciclu care il urmareste pe protagonistul nostru pe masura ce acesta se maturizeaza si isi construieste traseul prin societate, explorand teme precum iubirea si responsabilitatea personala. Insa acesta este si filmul care porneste traseul lui Antoine precum si filmul care schiteaza programul Noului Val si a criticii Cahiers du Cinema. Pentru ca filmul a fost si a ramas refugiul ultim a lui Truffaut, acest debut regizoral a fost dedicat tatalui sau spiritual, Andre Bazin.

Alin Rotaru Segall