Contact Us

Use the form on the right to contact us.

You can edit the text in this area, and change where the contact form on the right submits to, by entering edit mode using the modes on the bottom right. 

Festivalul comparativ de film de la Câmpulung Moldovenesc

Blog

 

BLOG

"Cele 400 de lovituri" - punctul zero al Noului Val francez

Bogdan Stamatin

Le quatre cents coups - reprezintă fără îndoială punctul din care Noul Val se conturează definitiv ca și curent artistic. Acest nou cinema se bazează pe refuzarea formulelor contemporane de narativitate și pe o dorință pregnantă de a prezenta realități sociale într-un mod care permite privitorului să contribuie la actul de emancipare a subiectului. Acest lucru este făcut printr-o continuă explorare a mediului cinematografic, printr-o neîncetată alternanță a perspectivelor. În alte cuvinte, Truffaut, împreună cu mulți alți reprezentanți ai Noului Val aplică ceea ce Andre Bazin (mentorul și colegul lui Truffaut) avea să numească “cinema la persoana întâi, singular”. Prin asta înțelegem caméra-stylo, camera ca instrument prin care regizorul nu doar că își exprimă sentimentele despre subiect, dar și viziunea despre lume, ca și autor.

O lungă călătorie l-a văzut pe Francois Truffaut trecând de la condiția de copil nedorit, prin cea de dezertor din armată, iar în final la cea a celui mai temut critic de film francez. Urmează primul său film regizat, Cele 400 de Lovituri, care spune o poveste semi-autobiografică din trei puncte de vedere care se intalnesc în personajul puștiului tulburat, Antoine Doinel. O perspectivă primară este, evident, a lui Truffaut însuși. Copil născut în afara căsătoriei și nedorit, își petrece copilăria departe de părinți și găsește scăpare doar în film și literatură. O altă perspectivă este cea a lui Jean-Pierre Léaud, băiatul de 14 ani care îl joacă pe Antoine. Truffaut l-a ales pentru o combinație de furie expresivă și sinceritate care vibrează pe ecran. În spiritul Noului Val, Truffaut l-a îndemnat pe Leaud să improvizeze și să se lase purtat de personaj. Nu în cele din urmă, puștiul este și Zeitgeistul noii generații. Părăsindu-și niște origini care nu o mai protejează și refuzând prizonieratul unor forme fixe și severe, aria de explorare artistică este, în foarte multe moduri, păstrat în acest tărâm intermediar- între casa și școala de corecție, între socialism și fascism, între convenție și explorare, pe plajă, îndreptându-se decisiv spre valuri.

Fără îndoială povestea lui Antoine este povestea unei creaturi expulzate, care trebuie să dispară în anonimitate, dar care refuză cu surescitare. În fața unui mic altar al lui Balzac ea își negociază identitatea și dreptul de a exista. Paternitatea este în mod constant adusă în față ca tema - “Où est le père?” întreabă întreaga clasă într-un exercițiu de pronunție, reverberând o dilemă centrală a băiatului. În urma unei ultime încălcări a armoniei sociale băiatul este luat de lângă familia sa și adus în proximitatea prostituatelor și a hoților comuni. Chipul său apare in cliche-ul pozelor de identificare a centrelor de detenție, iar transferul este complet- “noi”, privitorii, suntem aici, in fața ecranului, ei, prizonierii, în spatele său. Aici începe să se prefigureze un mesaj central al lui Truffaut care se va releva mai clar în filme mai târzii. Expulzarea oferă tocmai acele condiții optime necesare cultivării unei conștiințe sociale și comunitariene. Deși nu o știe încă, în această celulă și undeva de-a lungul acestui drum, Antoine își va găsi adevărata “familie”.

Ultima scenă este o continuare a acestei prime întâlniri față-în-față dintre Antoine și spectator. Imaginea ingheață și se expandează, centrându-ne atenția pe ochii lui Antoine. Această extrem de intimă apropiere reprezintă sfârșitul filmului dar ambiguitatea sa produce o puternică senzație de disjuncție în privitor. Cine este Antoine și ce se va alege de el - o întrebare care continua să ne bântuie pe masură ce ieșim din sala de spectacol. Mai important: am contribuit la formarea lui? Și mai important: chiar și într-o mică măsură... suntem el?

Important de menționat este modul tipic al creatorilor Nouvelle Vague de a introduce referințe și metatext în filmele lor. În acest caz Truffaut a salutat în repetate rânduri  Zéro de conduite de Jean Vigo, în toate scenele în care școala și copiii sunt prezentați în toată splendoarea anarhică care le este caracteristică. Nu trebuie să uităm cât de recurent este însuși filmul și cinematograful evocat în parcursul zilnic al lui Antoine. Singura scenă, complet disarmonică întregului, în care Antoine are parte de o familie normală, este cea în care cei trei merg la cinematograf. Realitatea este înlocuită aici de o para-realitate ideală, o realitate a potențialului și a visului, cel mai bine reprezentată în Anul Trecut la Marienbad de Alain Resnais.

Cinci filme ajung sa faca parte din Ciclul Antoine Doinel, ultimul filmat in 1979, un ciclu care il urmareste pe protagonistul nostru pe masura ce acesta se maturizeaza si isi construieste traseul prin societate, explorand teme precum iubirea si responsabilitatea personala. Insa acesta este si filmul care porneste traseul lui Antoine precum si filmul care schiteaza programul Noului Val si a criticii Cahiers du Cinema. Pentru ca filmul a fost si a ramas refugiul ultim a lui Truffaut, acest debut regizoral a fost dedicat tatalui sau spiritual, Andre Bazin.

Alin Rotaru Segall

CFF la Dorna Art 2017

Bogdan Stamatin

Între 28 și 30 iulie are loc ediția a 3-a a Dorna Art, festivalul de artă și cultură urbană a vecinilor din Vatra Dornei. Anul acesta, Câmpulung Film Fest e invitat la Dorna să proiecteze o sesiune de scurtmetraje din programul ediției trecute.

Câmpulung + Dorna = ❤️

"Generalul" - epoca de aur a Hollywood-ului la CFF

Bogdan Stamatin

Începutul carierei lui Buster Keaton conține o aromă de aventură și de spirit anecdotic, anunțând poate stilul care va ajunge să îi definească cariera de cineast. El crește într-un mediu înconjurat de artiști și de lumina reflectoarelor. Părinții săi dețineau un spectacol ambulant, împreună cu (se putea altfel?l) mărețul iluzionist Harry Houdini. Astfel, copilăria sa e petrecută colindând Sudul Americii de la începutul secolului XX. În această perioadă își cultivă și pasiunea pentru locomotive care avea să îl urmărească întreaga viață. Odată cu primul război mondial își pierde parțial auzul. Surzenia, spectacolul, melancolia Sudului și dragostea de locomotive. Avem toate elementele care prefigurează creația capodoperei Generalul, realizat împreună cu Clyde Bruckman .

Filmul se înalță în jurul unui eveniment crucial în narațiunea Războiului Civil, și anume o incursiune a unor soldați Unioniști în spatele liniilor inamice care a dus lareachiziționarea unui tren și la sabotarea unei porțiuni semnificative de cale ferată. În cele din urmă intrușii sunt prinși și trenul este recuperat. Incidentul fusese prezentat până atunci dintr-o perspectivă pro-Unională, însă Keaton a dorit să creeze un scenariu care să rezoneze și cu publicul din sud. O bună parte din umorul subtil al acestui film este dat de faptul că cei doi tropi - iubirea și simțul datoriei- ambele prezente în sufletul protagonistului, mereu se îndreaptă într-o direcție comună fără a se întâlni vreodată cu adevarat. Între cele două stă expresia-semnatura lui Keaton-privirea determinată și lipsa zâmbetului- demn și concentrat chiar și în cele mai absurde situații.

Se poate vorbi mult despre semnificația trenului. Cum inginerului Johnny i se refuză înrolarea tocmai pentru ca buna funcționare a căii ferate să fie asigurată. El reprezintă de fapt totemul de putere economică care va decide în cele din urmă cursul războiului. În luptă este negociat spiritul unei viitoare națiuni. Prăbușirea locomotivei Texas în râu odată cu surparea podului prevestește o surpare mai adâncă, a dialogului.

Dar Generalul trebuie în primul rând ințeles în perspectiva efortului tehnic și uman care i-a permis să existe. Desi producătorul îi setase un buget considerat uriaș pentru acele vremuri, Keaton avea să îl depășească cu mult ajungând la terminarea filmării la suma de 750.000 dolari. Urmează o perioadă încărcată de realizări improbabile. Se încearcă chiar și închirierea adevăratului General, trenul apropiat de unioniști, dar fără rezultate. În schimb sunt cumpărate două trenuri și închiși câțiva km de șină pentru mai multe luni. Urmează incendii și accidente, unul care îl găsește chiar pe un asistent de regie grav rănit. Mai mult, Keaton ajunge să construiască poduri și să devieze cursul râurilor pentru a-și asigura scene perfecte. Pentru scena care include prăbușirea podului, considerată cea mai scumpă scenă din istoria filmului mut, putem considera că în acest caz, viața s-a oprit făcând loc filmului. Într-un mic orășel din împrejurimi a fost declarată zi de sărbătoare pentru ca oamenii să participe la filmare. În jur de 3500 de oameni, îmbrăcați în uniforme autentice au contribuit la scena finală a cărei realizare a durat o zi întreagă.

Într-adevăr, filmul mut își atinge potențialul ultim cu Generalul, comicul de situație și umorul fin al lui Keaton balansându-se cu grația lui Marion Mack și cu elaborarea cadrelor pline de acțiune. Scenele în care personajul principal stă în echilibru în vârful trenului sau relaxat pe tijele de cuplare fiind cu atât mai intense cu cât știm cât de periculoasă a fost realizarea lor. Nu au existat cascadori pentru rolul lui Johnny. Deși filmul nu s-a bucurat de succes financiar sau critic în perioada imediat urmată premierei, între timp Generalul s-a înrădăcinat în conștiința criticilor ca una dintre cele mai mari realizări a cinematografului mut american.

Alin Rotaru Segall

Jamie Sisley la CFF 2

Bogdan Stamatin

Astăzi sărbatorim alături de Jamie Sisley cei 241 de ani de la adoptarea Declarației de Independență de către Statele Unite ale Americii.

Jamie, regizor al filmului „Stai cu mine”, va zbura peste Atlantic pentru a fi alături de noi la Câmpulung Film Fest 2!

Happy Birthday USA!

#invitatCFF #campulungfilmfest

3000 de prieteni

Bogdan Stamatin

Mulțumim! Apreciem enorm încrederea pe care ne-o acordați și dorim să ne exprimăm recunoștința față de voi, în primul rând prin a ne continua munca cu același devotament pentru Câmpulung Film Fest 2. Ne mândrim cu faptul că am reușit să creem o comunitate în jurul acestui proiect, iar dorința noastră este de a readuce cultura în locurile în care poate a fost uitată.

Credem că succesul nostru se datorează în primul rând vouă – prin urmare, așa cum voi ați ales să urmați acest drum împreună cu noi, noi alegem, de asemenea, să rămânem alături de voi.

Pentru a oferi fiecărui om o voce, vrem să auzim ideile, gândurile, planurile voastre care ar putea să fie implementate în festivalul nostru. În schimb, oferim un tricou și o plasă oficială Câmpulung Film Fest pentru cea mai bună idee.

În primul rând, ce comparăm și de ce?

Bogdan Stamatin

     În Jocul cu Mărgelele de Sticlă a lui Herman Hesse, locuitorii iluminați ai unei provincii utopice își petrec serile îndeletnicindu-se în acest joc- unul care presupune o neîntreruptă asociere liberă de concepte... intelectuale și de teme filosofice. Cheia este neobișnuitul, rarul, conexiuni neașteptate între concepte neînrudite. Vă sună cunoscut deja? Mărgelele noastre de la festival, însă, nu sunt din sticlă.

      Filmul are această componentă virală, el este mereu reactualizat de cadrul în care are loc prezentarea. Odată cu prezența noastră, cu aerul din jurul lui, cu întrebările de la final. Nu poți întrerupe filmul pentru că el nu se manifestă în afara ta, ci în tine.

     Dar de ce Franța, de ce America? De ce amândouă împreună?

     Franța: cafea și țigări, Noul Val, Truffaut , Goddard, Week End. Cadre șocante, lungi, teme socialiste, studenți ținându-se de mână scandând în acea lună Mai, 1968. Yeye girls. America:  între bizarul lui Hitchcock și aventurile lui James Bond. Femei frumoase, trabucuri groase, coregrafii complexe și gorile urcate pe zgârie nori. Așadar care e podul pe care ne întâlnim?

     Prima proiecție a unui film care a avut loc vreodată, în 1895, ne arată un grup de muncitori anonimi ieșind din Fabrica Lumiere din Lyon. O scenă comună a vieții cotidiene, dar imortalizată de semnificația pe care o poartă, a unui nou început; momentul în care imaginea mișcătoare a dat formă, glas și contur omului care altfel s-ar fi pierdut in istorie. Astăzi, filmul vine ca un bisturiu neiertător, străpungând granițele oricărui război cultural. Deodată, lumea se depolarizează, voalul cade și... vedem omul și povestea sa. Nu mai există tabere, Orient și Occident,  cei educați și cei inculți, Brexiters și Remainers, socialiști și liberaliști. Ci omul. Anonimul cheamă atenție și sensibilitate, el nu acceptă să fie caricaturizat.

     Cele două țări au istorii și identități bine cunoscute nouă. Franța, cu a ei mantra națională: Liberte, Humanite, Fraternite, al cărei ecou s-a raspândit de-a lungul timpului prin proiecte ale comunității și respectul pentru instituțiile care protejează libertățile individuale. America, care a preluat aceste libertăți și le-a încorporat în actul fondator al Americii. Însă astăzi putem spune că cele două sunt legate prin crize în plină desfășurare: Franța se confruntă cu o moștenire a colonialismului încă neîmpăcată, o generație de imigranți a căror integrare a eșuat redutabil, supușiluptei cu forțele extremei drepte. ÎnAmerica, hiper-capitalismul și lipsa de răspundere socială a marilor corporații a produs tragedii locale extreme. După climaxul luptei de emancipare în figura mesianică a lui Obama- actualul Vis American pare să se scufunde în protecționism, rasism polițienesc și figura bufonică a lui Trump.

    Filmele din această ediție a festivalului CÂMPULUNG FILM FEST vor, așadar, să ne supună unei întâlniri tete-a-tete cu conștiința noastră culturală. Să ne redescoperim identitatea prin ochii celorlalți. Să fim din nou uimiți de acest soi de rudenie dintre noi, și, de ce nu, să punem la cale o mică revoluție. 

Alin Rotaru Segall

Filmele preferate din 2016 ale echipei Câmpulung Film Fest

Bogdan Stamatin

Slujnica / The Handmaiden - Chan-wook Park - Coreea de sud

Un film care explică pe-ndelete profunzimea unei expresii celebre, tot din cinematografie: «Mâna-ntinsă care nu spune o poveste nu primește bani». E despre arta narativă dusă la sublim. Aceeași întâmplare povestită din trei perspective diferite, toate suprinzătoare, fără să-și piardă o fărâmă din credibilitate. Nu mai zic că filmul mustește de erotism de la un capăt la celălalt. Până și scena de lesbianism este povestită din două unghiuri diferite și te obligă să exclami: «A-haaa, deci așa era!». Nu în ultimul rând, un film cu imagini puternice, milimetric îngrijite, memorabile.
— Cezar Pădurariu

One More Time With Feeling - Andrew Dominik - Marea Britanie

One more time with feeling aduce spectatorul in fata unui taram lirico-narativ a carui decodificare incepe de la primele acorduri. Transcederea spatiala a muzicii cu care Nick Cave si-a obisnuit asculatorii se face prin filtrul durerii pierderii. La fel ca in cazul lui David Bowie suntem in fata unui testament elogiu. Monocronismul imaginii este dublat de un close-up care vine sa intareasca visceralitatea trairii. Spectatorul este pus in fata unei estetizari a disectiei sufletesti pe care Nick Cave alege sa o faca prin muzica alaturi de cei de la The Bad Seeds.
— Ioana Hanchevici

Toni Erdmann - Maren Ade - Germania

Întrucât nu am văzut Manchester by the Sea, La la land, Moonlight, Lion, Jackie și Juste la fin du monde (din varii motive), am să aleg Toni Erdmann. Și asta pentru că e un film care transpune alienarea într-o manieră sensibilă și totuși comică, reușind să spună în cele aproape trei ore (care pot părea lungi) mai multe povești de viață, întretăiate de același sentiment al izolării, al depărtării de ființa proprie.Toni Erdmann rămâne în privitor o entitate la care am putea apela cu toții în momentul în care atingem cel mai de jos prag al minții.
— Alina Agafiței

Rogue One: A Star Wars story - Gareth Edwards - USA

Rogue One: A Star Wars Story prezintă un nou set de personaje care acționează în universul pe care mulți dintre noi il știm pe de rost. Nu există niciun erou, doar o mână de oameni care luptă cu tot ce au împotriva unui inamic atât de puternic, încât totul pare a fi fără speranță.
Filmul fiind situat între cele două serii ale lui George Lucas, vine ca o construcție fresh cu o abordare total diferită, o abordare care totuși îmbină elemente din ambele trilogii. Acțiunea este construită meticulos, acaparând o mare parte a filmului. Oftezi dezamăgit «Oare se întamplă ceva?», ca la finalul ultimelor 30 de minute să spui împăcat «A fost exact ce trebuie».
Filmul ăsta se joacă cu tine.
— Rareș Florin Ionescu

The Salesman - Asghar Farhadi - Iran

In The Salesman, Farhadi face o paralela cu «Moartea unui comis voiajor» a lui Arthur Miller. Willy Loman isi creeaza o viata paralela. A simula inseamna a produce simptome, iar in ultima instanta duce la clash-ul dintre doua realitati . Emad si Rana se confrunta si ei cu o trauma. Dezechilibrul, distrugerea calmului initial sunt ilustrate prin juxtapunerea scenelor din piesa lui Miller (in care cei doi au un rol) si viata acestora de zi cu zi.
— Mădălina Timu

Inimi cicatrizate - Radu Jude - România

Pentru picturalitate si poezie, pentru toate momentele in care as fi vrut sa opresc cadrul pentru o clipa, pentru densitatea mortii si a vietii si a apusurilor
— Antonela Ungurianu

Juste la fin du monde - Xavier Dolan - Canada

ct_27092016_juste-la-fin-du-monde.jpg
În artă, «Familia» oferă unul dintre cele mai suculente cadre pentru exploatat conflicte. Intensitatea ciocnirilor dintre personaje se dublează când între ele există o retea subterană de legături instinctuale.
În «Juste la fin du monde», familia este un bolovan imens sub care se ascund amintiri, secrete și suferință. Ați putea crede că vorbesc despre «Tânăr și neliniștit», însă pentru că la comandă îl avem pe cel mai excentric tânăr regizor al lumii - canadianul Xavier Dolan, ce-avem aici e o sufragerie, o după amiază și cinci personaje prinse în cel mai bine regizat meci de emoții pe care l-am văzut în ultimii mulți ani. Bașca că, out of the blue, pe la mijlocul filmului cântă «Dragostea din tei», la maxim. Sfârșitul lumii, clar!
— Bogdan Stamatin

Les beaux jours d'Aranjuez - Wim Wenders - Franța

Pentru setea față de originar, pentru explorarea ființei umane dincolo de limitele existenței, pentru puterea de a te străpunge și de a te face să trăiești sublimul totodată. Un dialog visceral despre frumusețe și despre ceea ce înseamnă a iubi, o călătorie de la început la sfârșit a ce există mai blând și abisal, mai spontan și real în noi. O sinestezie revelatoare și o elasticitate a timpului.
— Andreea State

Arrival - Denis Villneuve - USA

IMG_1519.JPG

 "Post-truth. In lucrarea sa controversata <<Welcome to the desert of the real>> filosoful sloven ,Slavoj Zizek, afirma despre societatea moderna <<Ne simtim liberi pentru ca ne lipseste intocmai limbajul cu care ne-am putea articula neliberatea>>* . Daca ati urmarit catusi de succint principalele headline-uri ale anului 2016 ati putea foarte bine sa va gasiti, acum , in prag de sarbatori, cu un gust amar in gura. Deschideti televizorul pe orice canal international de stiri  si, cel mai probabil veti auzi voci excentrice care deplang ,cat se poate de patetic, esecul Natiunilor. Conflictul sectarian, teroarea, ura, reapar in forme cate se poate de grotesti, influentandu-ne imaginarul de zi cu zi. Ati putea, urmarind fenomenul Brexit sau rezultatul prezidentialelor americane sa concluzionati ca umanitatea este insuficient de matura pentru a face fata provocarilor acestei generatii. Nu va pierdeti speranta. Mergeti si vedeti Arrival , poate cel mai profund film S.F. pe care civilizatia noastra l-a vazut de la capodopera lui Kubrik , 2001: O odisee spatiala, incoace (afirmatie care asteapta sa fie, inca, desfiintata). Regizorul-poet din Quebec , Denis Villeneuve, premiat in 1998 cu Un Certain Regarde ne aduce ecranizarea romanului lui Ted Chiang, castigatorul a 4 premii Nebula.  Mie , personal, imi parce ca filosofia pe care se monteaza acest film reflecta principalul Zeitgeist al perioadei prin care trecem. Si ofera si o solutie, cam idealista, e adevarat. O cale  prin care umanitatea noastra poate supravietui relativismului contemporan. Descoperirea unui act de comunicare cu adevarat transcendent, folosiind un limbaj cu adevarat universal. Aceasta este premiza filmului pe care vi-l recomand. Insa, mai aproape de noi,se poate spune ca acesta film pune o alta intrebare, mai umana: <<ce sunt eu, in afara timpului?>>."

Slavoj Žižek, Welcome to the Desert of the Real. (London: Verso, 2002), p2.

- Alin Rotaru-Segall

CFF la RE:thinking cinemas

Bogdan Stamatin

La sfârșitul săptămânii trecute, Alina Agafiței, project manager-ul Câmpulung Film Fest, a fost prezentă la workshop-ul RE:thinking cinemas organizat în Cluj Napoca de Cinema Arta. Întâlnirea s-a desfășurat pe parcursul a două zile, 29 și 30 octombrie, iar tema discuțiilor a fost regândirea spațiilor cinematografice și modul în care acestea sunt utilizate.

În prima zi, invitații la workshop au fost: Alex Trăilă (din cadrul CNC), Andrea Frenguelli (din cadrul cinema Post Modernissimo, din Perugia – Italia) și Zoltán Körösvölgyi (din cadrul companiei din Budapesta care a revitalizat rețeaua de cinematografe locale). 

Alex Trăilă le-a vorbit participanților despre modul în care este clasificat un cinematograf, despre licențe și modalități de înregistrare. Andrea Frenguelli a prezentat exemplul cinematografului Post Modernissimo, reabilitat prin fonduri europene, care a devenit un simbol pentru comunitatea din Perugia, iar în cele din urmă Zoltán Körösvölgyi a povestit cum pe parcursul a patru ani de zile, rețeaua de cinematografe din Budapesta a căpătat o altă dimensiune, ajungând să aibă acum profit și peste 700 de evenimente găzduite de către spațiile disponibile. 

La finalul acestei zile a fost organizată o vizită la Cinema Arta, cinematograf deschis încă din 1913.

În 30 octombrie, participanții au făcut cunoștință cu Cinema Elvira Popescu din București, prin prisma prezentării susținută de Boglarka Nagy, mai apoi au ascultat metodele menționate de Ileana Bîrsan prin care se poate contura o educație cinematografică în școli, au descoperit prin intermediul Asociației Macondo maniera în care se face distribuția de film și nu în ultimul rând au ascultat de la Creștemidei.ro și un expert în fonduri europene despre cum se poate asigura sustenabilitatea și sprijinul financiar pentru un proiect cinematografic. 

Concluzia pentru cele două zile pline este că ambientul din mediul cinematografic românesc rămâne unul optimist, există inițiative și idei, iar mai presus de toate oameni dornici să își vadă visele transformate în realitate.

Câmpulung Film Fest a învățat că “Cinema-ul este oglindă și fereastră”, iar festivalul nostru drag merge mai departe, cu mult entuziasm și dorință de a pune Câmpulung Moldovenesc și Cinema Luceafărul pe harta europeană. 

Surse foto: Re:thinking cinemas și Alina Agafiței